Mitropolitul Ardealului Nicolae Mladin despre Nicolae C. Paulescu :

„Puterea evreiască si masoneria tindeau să constituie osatura economico-politică a statului. Cine ar fi îndrăznit să fie de altă părere ? Nicolae Paulescu, în primul an de profesorat n-a sovăit: a pornit lupta de luminare a orizonturilor, de descătusare a stiinţei si sufletului românesc. Trebuia să sufere consecinţele: persecuţie si uitare. Mai ales pentru că doctrina lui nu era simplu sentimentalism: grea de documentare, clară în perspective, evidentă în concluzii, era ca o explozie de lumină care alunga întunericul rătăcirilor. Era glasul autentic al stiinţei care dărâma fetisismul scientist al unui veac materialist.

N. Paulescu, delicat si modest cum era, a trecut peste toate ofensele senin si zâmbitor: un aristocrat al spiritului. Pilda Mântuitorului era vie în inima lui. De aceea, înainte de a muri, ultima lui dorinţă a fost aceasta: să fie înmormântat simplu si crestineste, cu capul rezemat de „tricolorul care atât de mult mi-a fost drag.”

El stia că lupta lui este lupta adevărului, trudă ctitoritoare de stiinţă românească si zbucium de eliberare a neamului. Ştia că stiinţa nu este armă împotriva lui Dumnezeu, ci stâlp de lumină pe care se sprijină tăriile cerului: că neamul îsi va găsi deplina realizare nu în iudaism sau francmasonerie, nici în vreo concepţie materialistă si atee, ci sub bolta de har si lumină a Bisericii, prin revărsarea iubirii lui Iisus în inima Ţării.

De sus, din lumea de fericire si lumină divină, priveste surâzător si senin peste veacuri: ctitor al stiinţei românesti, călăuzitor al naţionalismului crestin, icoană în veac a savantului român „asa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării noastre.”

din „Doctrina despre viaţă a profesorului Nicolae Paulescu”, în Revista Teologică, an. XXXII, 1942, nr.1 - 2, p. 56 - 85 si nr. 3-4, p. 176-205 (si extras, Sibiu, 1942, IV + 60 p.)

Geniul romanesc al stiintei crestine
Silviu Alupei

Astazi, intelectualul crestin este socotit de "elita intelectuala" ori excentric, ori "inapoiat".
Intelighentia, alcatuita in cea mai mare parte din oameni "rationali", atei sau indiferenti religios - in cel mai bun caz -, anticrestini - in cel mai rau.
Elitei "nereligioase" intelegem sa-i contrapunem modele de intelectuali crestini din epoca interbelica.
Acesti intelectuali crestini trebuie sa fie reperele noii generatii.

In anul 1942, exceptionalul teolog Nicolae Mladin (1914-1986), monah autentic, devenit Mitropolit al Ardealului, publica un articol in Revista teologica, intitulat "Doctrina despre viata a profesorului Nicolae Paulescu". Era al doilea text de forta al literaturii ortodoxe referitor la marele profesor, primul fiind al ganditorului crestin Nichifor Crainic: "Nicolae Paulescu, fondatorul nationalismului crestin", aparut in volumul Ortodoxie si etnocratie (Ed. Cugetarea, 1937).

Parintele Mladin scria: "Paulescu este pentru stiinta romaneasca - in sanctuarul stiintei universale - ceea ce este Pasteur pentru Franta". Doi savanti crestini - Louis Pasteur (apartinand spatiului romano-catolic) si Nicolae Paulescu (apartinand spatiului ortodox) - pentru o Europa descrestinata de revolutia franceza si de revolutia bolsevica.

"Cauza prima este Dumnezeu!"

Pasteur (parintele Chimiei biologice si al Microbiologiei) ne-a lasat marturie: "Notiunea si respectul de Dumnezeu ajung in mintea mea pe cai tot atat de sigure ca acelea care ne conduc la adevaruri de ordin fizic".

Paulescu (descoperitorul insulinei), la randu-i, spunea: "A demonstra existenta unei cauze prime a vietii, imateriala, unica si infinit-inteleapta; iata limita sublima la care ajunge fiziologia. Aceasta cauza prima este Dumnezeu".

Astazi, necroforii si sicofantii stiintei romanesti, mai precis intelectualii atei ante si post-decembristi, nu mai gandesc cauzal. Ei judeca ideologic si... pragmatic, oficializand adevaruri stiintifice (medicale, sociologice, istorice etc.) dupa cum le cere partidul, statul, rectorul, decanul, presedintele...

Adevarul Evangheliei, gandit stiintific

Gandirea paulesciana ar putea constitui subiectul unor utile si interesante teze de doctorat atat in domeniul medicinii, cat si in filosofie si teologie. Dar cum Paulescu a fost un intelectual crestin si nationalist pe deasupra, gandirea si viata lui sunt denaturate, cand nu defaimate, ignorate, cand nu contestate vehement. Conceptia despre lume si viata a profesorului Paulescu trebuie tinuta sub obroc, fiindca azi aparitia sintagmei "intelectual crestin" poate periclita planurile scelerate ale celor care vor sa-l scoata pe Hristos din Universitate si din Academie, iar a omagia un nationalist, fie el si savant, nu e "corect politic".

Nichifor Crainic, remarcabil interpret al gandirii paulesciene, descoperise valoarea stiintifica a scrierilor profesorului de fiziologie: "Pentru Nicolae Paulescu, nationalismul e adevarul natural, iar crestinismul e adevarul supranatural. (...) Nu e nici o lauda pentru noi sa recunoastem ca pana azi apologia adevarului crestin pe temeiuri stiintifice, inchegata de Paulescu, e mult mai pretuita in Occident, decat in Romania. (...) Nicolae Paulescu e filosoful care gandeste stiintific adevarul Evangheliei".

Spiritul paulescian si "era" Animal Planet

O parte din operele fundamentale ale gandirii paulesciene au fost retiparite in ultimii ani. "Conceptia despre viata a profesorului Paulescu "- acel studiu al Mitropolitului Mladin - a fost retiparit si el la Iasi, in 1997, prin grija eseistului Mircea Platon. Insa, duhul stiintific al lui Paulescu este in continuare tinut la usile Universitatii romanesti post-comuniste (dupa cum am aratat alta data, la fel se intampla si cu spiritul lucrarilor altor mari carturari crestini ai romanilor). De altfel, nici in Occidentul - alta data avid de stiinta lui Paulescu - nu este astazi tolerata gandirea paulesciana. stiinta lumii orbecaieste prin intunericul holisticii, al evolutionismului de tip Animal Planet, al ateismului, al neoprotestantismului de "factura antihristica". Desi nanotehnologia a disecat omul, tainele, misterul, Dumnezeu nu are loc in stiinta moderna.

Savantul crestin Paulescu ajunsese la cauza prima - Dumnezeu - doar cu instrumentele stiintei medicale de la nivelul anilor 1910 - 1930. si a pla[cenzurat]. I s-a refuzat recunoasterea descoperirii insulinei, fiind privat si de premiul Nobel pentru medicina.

A trait ca un ascet ortodox.

Paulescu le vorbea studentilor despre Legea iubirii, despre Biserica lui Hristos, despre Jertfa euharistica. Un student al sau, N. Mucichescu-Tunari, relata, in revista Sfarma Piatra, in 1936, o discutie cu Paulescu: "Imi aduc aminte ca ne-a intrebat o data, pe fiecare, daca ne ducem la biserica in fiecare duminica. (...) si, cum era de asteptat, raspunsul nostru nu l-a multumit. Ba chiar s-a suparat. si ne-a dojenit aspru. Dojana aceea n-am s-o uit niciodata".

Memorabile au ramas si cuvintele lui Paulescu adresate studentimii sub forma unui manifest: "Nationalismul, adica iubirea de Neam, il aveti imprimat in suflet, caci e un instinct cu care v-ati nascut si n-aveti nevoie sa-l invatati, ci numai sa-l disciplinati".

Asadar, iata care erau sentimentele care il calauzeau pe profesor: dragostea pentru Hristos si iubirea de neam.

Nichifor Crainic, titularul catedrei de Mistica de la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucuresti (abandonata astazi, in favoarea ecumenismului !) a descris astfel sfarsitul savantului: "A trait ca un ascet ortodox si a murit in paradisiaca seninatate sufleteasca, primind Sfintele Taine din mana parintelui Ghita de la biserica lui parohiala din Bucuresti, cu hramul Sfantul Mina. Viata lui a fost viata aproape ireprosabila a sfintilor. Ce pilda covarsitoare de nationalism crestin ne-a lasat omul acesta, care isi ingenunchea geniul si imensa-i stiinta in fata Sfantului Potir, care a dorit ca ramasitele lui pamantesti sa fie infasurate in flacarile tricolorului romanesc !".



Nicolae Paulescu, un mare savant crestin sau prin stiinta la Dumnezeu
Monah Alexie Cardea

Nu de putine ori, prinsi sub avalansa informatiilor stiintifice de ultima ora, ramasi fara replica in fata posibilitatilor fantastice oferite de stiinta moderna, dam curs unui entuziasm nemarginit si unei increderi fara limite in puterea omului de stapan al Universului.

Aceasta stare de euforie stiintifica le este proprie, de obicei, celor ce fac abia primii pasi intr-un domeniu stiintific sau altul. "Veteranii" sunt mult mai "ponderati", incercand sa scruteze "la rece" frontierele stiintei, constienti de limitele acesteia si, mai ales, de posibilitatile limitate de investigatie pe care le-a creat mintea omeneasca. In plus, orice savant crestin este constient de faptul ca tot ceea ce investigheaza el apartine exclusiv creatului si niciodata, oricat de perfectionate ar fi tehnologiile sale, nu va putea sa patrunda cu acestea in granitele necreatului.

Niciodata exploratorii onesti ai legilor ce guverneaza in universul macro sau micro nu au putut nega prezenta, fara putinta de tagada, a doua aspecte: I) existenta unei cauze primare care sta la baza fenomenului descris, cauza care este un adevar creatural; II) existenta unor legi precise, a armoniei in desfasurarea oricarui fenomen, nu a hazardului si a haosului. Mergand respectiv pana la cauza primara, fortati de logica stiintifica, marii savanti ai omenirii au ajuns la acceptarea existentei lui Dumnezeu, caci numai El putea sa aseze in univers, in intelepciunea Sa infinita o atat de mare diversitate de sisteme, care functioneaza perfect dupa legile cunoscute de stiintele exacte. De la Newton, Pascal, Ampere, Euler, Kepler pana la Einstein, Bohr si Planck, de la matematicieni la fizicieni, chimisti si biologi de geniu, cu totii au recunoscut existenta intelepciunii divine dupa care functioneaza acest univers, dupa legi pe care omul le-a putut cuantifica in parte.

Poate insa ca nici o alta stiinta moderna, decat medicina si mai ales genetica si biologia celulara, nu-l apropie mai mult pe om de Dumnezeu. Universalitatea codului genetic a fost prima mare lovitura data darvinismului inca din anii 60 ai veacului nostru, motiv pentru care ideologia comunista numea genetica "femeia de strada a imperialismului", si pana prin anii 70, s-a interzis total studierea ei in facultati. Progresele recente in domeniul imunologiei medicale, markerii antigenetici, complexele majore de histocompatibilitate, comunicarea interce-lulara, interleukinele, apoptoza (sau moartea celulara programata!), sunt tot atatea argumente -“ multe de stricta specialitate -“ care trimit cu mintea la cauza primara a tuturor acestora -“ Dumnezeu Creatorul.

Cu mult timp inainte de descoperirile epocale facute in medicina, in special in a doua jumatate a secolului nostru, in medicina romaneasca a existat un nume mare, acela al savantului fiziolog, Nicolae Paulescu (1869-1931). De numele lui este legata descoperirea remediului contra diabetului, insulina, desi nu lui i s-a decernat Premiul Nobel pentru aceasta epocala descoperire. Doctor in medicina, doctor in stiintele naturale, colaborator al profesorului Lancereaux Nicolae Paulescu, numit profesor la Facultatea de Medicina din Bucuresti, a lasat lucrari stiintifice unanim apreciate. Opera lui e sintetizata in doua tratate cu mare rasunet in lumea medicala: Traite de Medicina si Traite de Physiologie Medicale, primul in cinci volume, iar al doilea in trei volume. Desi Facultatea de Medicina din Paris, dupa moartea profesorului Lancereaux, l-a chemat sa ocupe catedra fostului sau profesor, Paulescu a refuzat, preferand sa fie de folos tarii sale.

Demn de remarcat ca deschiderea cursurilor sale la Facultatea de Medicina din Bucuresti s-a facut cu o severa, dar bine documentata, critica a darvinismului. Mai marii timpului s-au simtit clatinati, caci darvinismul si materialismul erau piatra de temelie a vietii universitare romanesti. S-a cerut chiar, in Parlamentul vremii, inlaturarea lui Paulescu de la catedra de Fiziologie a Facultatii, intrucat nu convenea glasul sau autentic stiintific, ce darama templul idolesc al scientismului materialist.

Vom reda pe scurt cateva din punctele de disputa stiintifica a vremii, disputa din care medicul si savantul Nicolae Paulescu a iesit biruitor, ca om de stiinta crestin, care a putut arata, inarmat cu argumentele stiintifice ale vremii sale, ca existenta lui Dumnezeu este din plin confirmata de stiinta autentica.

Trei mari teme au framantat lumea stiintifica romaneasca la acel inceput de secol XX: finalitatea vietii, critica generatiei spontanee si darvinismul. Savantul Paulescu s-a pronuntat de la bun inceput ca sustinator a teoriei finalitatii vietii (anume ca nimic in viata vietuitoarelor nu este intamplator, nu este rol al hazardului, ci totul recunoaste o cauza initiala, o Persoana rationala, care este Autorul intregii creatii). In plus, Paulescu a fost un adversar declarat atat a teoriei aparitiei vietii printr-o "generatie spontanee", cat si al darvinismului. Disputa a fost chiar publicata in "Convorbiri literare", aprilie - 1903 si octombrie - 1908. Protagonisti au fost, pe de o parte, profesorul Paulescu si, de cealalta parte, D. Voinov (profesor de zoologie la Facultatea de stiinte Naturale din Bucuresti) si N. Leon (profesor de stiinte naturale la Facultatea de Medicina din Iasi).

Ce se intelege prin "finalitatea vietii"? Profesorul Paulescu sustinea prin acest concept ca nici un organ nu e fara utilitate, fara finalitatea fiintelor vii si ca nici un fenomen nu se indeplineste fara un anume scop, util vietuitoarelor. Profesorul D. Voinov, din contra, amintind parca de "specialistii in materialism" stiintific ai perioadei comuniste de mai tarziu, care indoctrinau elevii si studentii Romaniei Socialiste, Voinov, asadar, aducea ca "dovezi" contra finalitatii morfofiziologice a fiintei vii organele rudimentare. Cei avizati stiu ce sunt acestea: anume -“ dupa spusele prof. Voinov -“ "parti din corpul fatului sau copilului ivite temporar, si care apoi dispar; sau daca sunt pastrate si la adult, daca dainuiesc toata viata, sunt putin dezvoltate, ele sunt formatiuni complet nefolositoare". Daca prof. Voinov ar fi avut dreptate, atunci ipoteza creationista ar fi cazut, caci Dumnezeu n-ar fi putut crea ceva lipsit de utilitate, adica fara finalitate vitala. Acesta ar fi fost un argument pentru darvinisti, ei sustinand evolutia, aparitia unei specii dintr-alta.

Ce raspunde savantul Paulescu la acestea? Desigur ca exista aceste "organe rudimentare", dar ca ele sunt lipsite de orice utilitate nu e tot atat de sigur. Functia lor exista si uneori o putem arata, alteori ramane de cercetat, si Paulescu da ca exemplu glanda tymus -“ glanda endocrina situata la nivelul gatului -“ care e functionala si existenta anatomic numai in perioada cresterii, la adultul de 20 de ani ea poate disparea. Sau alte organe "mici si slabe", cum se credea la inceput -“ paratiroidele, suprarenalele, glanda pituitara -“ , s-au demonstrat in realitate a avea functii endocrine indispensabile vietii. Dupa Paulescu, existenta acestor organe "de rezerva" si "de prevedere", cum le numeste el, este usor de explicat. Ele apar si se dezvolta din perioada embrionara, putand fi utile in anumite conditii de mediu. De exemplu, glandele mamare, inainte de nastere, n-au nici o functie. Ele insa se hipertrofiaza si devin active cand femeia este mama. Organele de rezerva n-au disparut fie pentru ca indeplinesc o functie necesara, fie pentru ca ar putea avea o functiune in anumite solicitari. De exemplu: aripile pasarilor domestice le pot fi de folos, daca ele revin la starea de salbaticie, iar aripile strutului ii pot ajuta acestuia la mers.

A doua conceptie pseudostiintifica combatuta cu succes de prof. Paulescu, este ceea ce s-ar putea numi a "generatiei spontanee". Partizanii acestei teorii porneau de la constatarea ca aceleasi elemente -“ carbon, hidrogen, azot s. a. -, ce formeaza materia anorganica, stau la baza elementelor vii. Asadar, prima celula vie, sustin ei, ar fi aparut in chip spontan in humusul terestru sau, cum vor spune si in anii 50-60 oamenii de stiinta sovietici si nu numai, dintr-o "supa oceanica primitiva". Un sustinator al "generatiei spontanee" de la inceputul secolului XX, T. Huxley, descopera pe fundul oceanului o substanta amorfa mucoida, asa numita "monera" (sau stiintific Bathybius Haeckeli) din care, iata, se confirma generatia spontanee care ia nastere in natura si in zilele noastre, recunoscand ca punct de pornire aceasta "monera". Dupa aproape un deceniu, acelasi T. Huxley recunoaste ca "monera" lui nu este altceva decat o excretie a zoofitelor marine, rusinandu-i astfel pe partizanii generatiei spontanee.

In plus, chimistii de ieri si de azi nu au reusit sa produca macar o singura celula vie. Viata nu e numai o simpla combinare de elemente chimice. Insusi L. Pasteur, prin cercetarile sale, a enuntat sentinta definitiva: "omne vivum ex ovo", adica viata se naste din viata, nu din materie. Iata propriile cuvinte ale savantului Paulescu: "Existenta finalitatii nu poate fi negata; fiecare element pare sa cunoasca nevoile actuale si viitoare ale ansamblului si se modifica dupa ele". "Finalitatea tuturor instinctelor e un fapt incontestabil (-¦) Instinctul pare ca arata o inteligenta superioara care previne pericolele, ghiceste viitorul, pregateste dinainte salvarea generatiilor viitoare (-¦) Inteligenta aceasta nu este nici in animalul ce executa aceste acte, nici in stramosii lui, caci nici unul n-a cugetat vreodata la marele scop pe care-l executa."

A treia teorie respinsa de savantul Paulescu este darvinismul.

stim ce sustin aparatorii darvinismului si astazi. Ca exista o selectie naturala, motor al evolutiei, de la cele dintai vietuitoare pana la om. Prin selectie naturala intelegem ca se perpetueaza numai fiintele cu organe mai perfectionate, mai bine adaptate conditiilor de mediu. Dupa darvinisti, trei sunt factorii principali ai selectiei naturale:

a) variabilitatea
b) ereditatea
c) actiunea sinergetica a variabilitatii si ereditatii realizeaza adaptarea la mediu, si astfel selectia naturala.

Profesorul Paulescu denunta ca eronate toate aceste conceptii:

a) Variabilitatea. Darvinistii inteleg prin aceasta schimbarea caracterelor indivizilor unei specii, si intrucat toate caracterele fiind supuse schimbarii, rezulta specii noi. Profesorul Paulescu arata ca, din contra, desi variabilitatea ca fenomen exista indubitabil, totusi schimbarea caracterelor indivizilor are loc exclusiv in limitele speciei! Paulescu arata ca sunt supuse variatiei doar caractere nespecifice (individuale), rezultand mai multe rase in cadrul aceleiasi specii (rase diferite, de exemplu, dupa culoarea parului, inaltimea, culoarea pielii, etc.). Schimbarea caracterelor specifice -“ de specie -“ sub presiunea mediului duce la stingerea speciei si nu naste specii noi.

b) Ereditatea, fenomen indubitabil ce consta in mostenirea caracterelor parintilor, la copii.

Contrar la ceea ce sustin darvinistii, si aceasta ereditate se loveste de aceleasi caractere specifice. Anume:

- are loc aparitia raselor prin transmiterea caracterelor nespecifice (individuale);
- are loc aparitia hibrizilor prin aparitia variatiilor specifice (de specie).

Studiul acestor hibrizi demonstreaza limitele firesti ale variabilitatii si ereditatii. Acesti hibrizi sunt, asadar, obtinuti prin incrucisarea a doua specii diferite, insa ei sunt fie sterili sau, daca se reproduc, in cateva generatii se reintorc la speciile de unde au plecat. Paulescu aduce doar doua exemple graitoare:

- catarul este sterp, neputandu-se perpetua aceasta specie noua.
- ovicaprele (oaia-capra), desi sunt fecunde, se reintorc la generatiile fiice, tot la oaie si respectiv la capra.

Iata, asadar, greseala darvinismului: a mutat hotarul dintre specie si rasa, vazand oriunde numai miscare si scapand din vedere permanenta. In biologie, specia constituie acest hotar peste care nu pot trece nici variabilitatea si nici ereditatea.

c) Dar despre adaptarea la mediu? Raspunsul e simplu. Cand mediul formeaza fiinta vie prin modificarea caracterelor specifice, aceasta este moarte, reprezinta disparitia speciei. Darwin a facut astfel un salt nepermis de la factorii de influentare a raselor, extinzandu-i si asupra speciilor. Asadar, dupa spusele savantului Paulescu, lupta pentru existenta devine "lupta contra cauzelor de degenerare si de degradare a speciilor, contra cauzelor de alterare a tipului specific (-¦), incat un individ este cu atat mai dezvoltat cu cat este mai aproape de imaginea plenara a speciei sale si e cu atat mai slab, cu cat se departeaza de stalpii de sustinere ai speciei". "Selectia sexuala de care s-a facut atata valva, spune prof. Paulescu, are drept scop si drept efect conservarea puritatii tipului specific, iar nu transformarea speciilor, cum pretinde Darwin."

Alte "dovezi" ale darvinismului nu stau nici ele in picioare:

- Darwin credea ca suficiente pentru transformarea unei specii 1000-10.000 de generatii. Paulescu raspunde ca fiintele unicelulare cu rata de inmultire foarte rapida (de ex. Bacillus Ramosus), care pot avea o rata de inmultire de 1000 de generatii in 41 de zile si 10.000 de generatii in 417 zile, aceste specii unicelulare, deci nu reprezinta nici o modificare nici dupa ani de experienta. Transformismul darvinist nu se verifica la ele nici dupa zeci de mii de generatii.

Asa-numitele organe atavice - fie organe multiplicate, fie cu dezvoltare incompleta, fie ele lipsesc cu totul (de ex. microcefalia sau multimea glandelor mamare) -“ sunt si azi un argument "forte" al darvinistilor, dar Paulescu si mai ales embriologia si genetica moderna au aratat ca explicatia lor nu e in transformism, ci "rezulta din actiunea asupra embrionului a unor agenti morbifici." Sau, cum se vede in zilele noastre, monstruozitatile aparute la fat ca urmare a actiunilor teratogene (mutagene) a unor substante chimice toxice (de ex. thalidomida) sau a radiatiilor nucleare (vezi efectele teratogene aparute post Hiroshima sau post Cernobal).

Iata, asadar, demontate stiintific trei mari teorii de esenta necrestina care si azi mai otravesc mintile oamenilor de stiinta: hazardul fenomenologic, generatia spontanee si darvinismul. Acesta din urma (darvinismul) a fost cel mai mult preluat de materialismul dialectic, fundamentand -“ prin teza luptei pentru existenta -“ lupta comunista de clasa.

Intalnim insa in opera savantului Paulescu si pagini de o adanca inspiratie ascetico-mistica, ceea ce concorda cu toate marturiile contemporanilor despre viata duhovniceasca intensa pe care o avea marele savant si cu prezenta lui constanta la slujbele Bisericii.

Ca om de stiinta, el ajunsese de mult la convingerea ferma a existentei sufletului persoanei umane: "In ce ma priveste, spune el, eu afirm sus si tare ca sunt tot atat de sigur de existenta sufletului, cat de oricare alt adevar dovedit de stiinta experimentala. si nu este vorba aici de o simpla convingere, ci de o credinta adanca, dobandita in mod stiintific."

Ce frumos ar fi ca si astazi savantii nostri sa devina convinsi de existenta propriilor lor suflete, de faptul ca omul nu este numai sange si trup, ci si suflet care suspina dupa cunoasterea unor adevaruri mai inalte. Iata ce spune savantul Paulescu, care nu era, desigur, un teolog de formatie, dar care a inteles existenta sufletului omenesc, precum si a Creatorului sau, privind in zidire, in univers si, mai ales, a manifestarii permanente a grijii lui Dumnezeu fata de lumea creata: "A demonstra existenta unei cauze prime a vietii -“ cauza imateriala, unica si infinit inteleapta -“ iata sfarsitul sublim la care ajunge fiziologia. Aceasta cauza prima este Dumnezeu. Omul de stiinta nu poate deci sa se multumeasca a spune "Credo in Deum", el trebuie sa afirme "SCIO DEUM ESSE" (-¦) Viata este efectul a doua cauze: una, cauza secunda sau SUFLETUL -“ unic pentru fiecare fiinta vietuitoare, cealalta, cauza prima sau DUMNEZEU -“ unica pentru totalitatea fiintelor vietuitoare."

Chiar daca savantul Paulescu nu cunostea precizarea Parintilor Bisericii Rasaritene (vezi "Dogmatica" Sf. Ioan Damaschin), ca sufletul este propriu numai oamenilor, ca fiinte rationale, iar necuvantatoarele au "suflare de viata", consideram mai mult decat uimitoare concluziile la care a ajuns prin observatie stiintifica savantul Paulescu.

Desigur ca putem extinde foarte mult analiza conceptiei lui Paulescu despre om, despre suflet si despre Dumnezeu. Mentionam doar interesul lui deosebit si existenta unor introspectii dintre cele mai fine asupra instinctelor (sau afectelor, cum am spune noi in limbaj teologic), patimilor si constiintei omului. Afirmatiile lui se apropie, uneori, chiar de cele ale Parintilor luminati de Dumnezeu. Iata cuvintele lui: "Caci ce sunt patimile? Sunt alteratii calitative ale instinctelor. Prin firea lor, instinctele sunt legi divine puse de Dumnezeu in fiintele vietuitoare. Functia lor esentiala este cea a conservarii si a reproducerii. Ele functioneaza cu o preciziune uimitoare. Sunt adevarate minuni. Implinindu-se fara constiinta scopului, actele instinctive sunt in afara criteriilor binelui si raului. Numai la om functiunea instinctelor devine constienta, si numai omul inlocuieste, uneori, scopul firesc al instinctului prin placerea produsa de functionarea lui. Aceasta intervertire de scopuri, aceasta deviere a instinctelor de la scopul lor firesc se cheama patima".

Patima este cautarea exclusiva a placerii ce rezulta din satisfacerea unor trebuinte instinctive al caror scop nu este cunoscut sau este contrariat. Vorbind despre doctrinele moral-religioase ale altor popoare de dinainte de crestinism, Paulescu afirma ca aceste credinte anticrestine nu contin remediile cele mai potrivite pentru suprimarea patimilor, ba, uneori, chiar imping functionarea fireasca a instinctelor catre alunecarea lor in patimi. In schimb, morala crestina este singura in stare sa ne mantuie de patimi. Crestinismul nu este o doctrina ca oricare alta aparuta pe firmamentul filozofiilor sau religiilor omenirii, pentru ca in nici o alta religie Dumnezeu nu iubeste creatia Sa atat de mult ca in crestinism. Numai in crestinism Dumnezeu S-a smerit pe Sinesi atat de mult, ca a luat trupul omenesc pentru a-l curata de patimi, a murit si a inviat, restaurand prin aceasta intreaga creatie.

Contemporanii lui Paulescu aduc marturie si despre angajarea sa social-crestina profunda, despre atasamentul sau strans la Ortodoxie. I-a denuntat cu curaj pe vrajmasii doctrinari ai Ortodoxiei, pe cei pururi gata sa compromita valorile morale ale crestinismului. Astfel, Paulescu ramane pentru generatiile care vor veni si un patriot de exceptie, un adversar declarat al francmasoneriei. Mitropolitul Nicolae Mladin il si numeste "pe cat stiu eu, primul luptator antimasonic".

si iata cum incheie tot Nicolae Mladin magistrala sa monografie inchinata savantului crestin Nicolae Paulescu: "Savant in cel mai autentic sens al cuvantului, ctitor de stiinta romaneasca (-¦), Paulescu era convins ca stiinta nu poate fi nici atee, nici materialista, nici anticrestina; stiinta pentru el, ca si pentru toti marii creatori ai veacurilor, este treapta pe care se urca mintea umana, spre a se pleca, senina si fericita, in pulberea vesniciei, in pragul de azur al vesniciei. Dumnezeirea treimica pe care o maresc ingerii: Dumnezeu Tatal, "Creatorul si scopul suprem al universului"; Iisus Hristos, Fiul sau Cuvantul lui Dumnezeu, Cel ce S-a facut om si a deschis omenirii caile mantuirii; Duhul Sfant, Duhul adevarului, Care sfinteste toate si lumineaza cararile mantuirii. Dumnezeu -“ marturie a stiintei umane; Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, temelie si ideal al civilizatiei umane; Sfantul Duh, principiu dinamic al desavarsirii noastre in Hristos, sub cupola de har si lumina a Bisericii Lui Sfinte. Nicolae Paulescu, gandul tau ca o bolta de azur se arcuieste peste zbuciumul neamului si-i lumineaza zarile; el este frant din inima de aur a istoriei romanesti -“ Hristos, Domnul si stapanul vietii noastre, in vifornitele si in linistile vesniciei-¦"



NOTE
Bibliografie:

1 Mitropolit Nicolae Mladin -“ Doctrina despre viata Profesorului Nicolae Paulescu, Ed. Periscop, 1997.
2 Emilian Vasilescu -“ Apologeti crestini, romani si straini, Ed. Cugetarea- Georgescu-Delafras, Bucuresti, 1942.
3 Nicolae Paulescu -“ Fiziologia filosofica, vol. I, Bucuresti, 1910.
4 Nicolae Paulescu -“ Traite de Physiologie medicale, vol. I,II,III, Bucuresti, 1919-1922.

Autor: Monah Alexie Cardea
Sursa: Revista Ekklesia, nr. 14

Comments

Comentariu nou

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."