|
 3. Dumitru Stăniloae si nationalismul din perspectivă teologică
În volumul “Ortodoxie si românism”, părintele Dumitru Stăniloae expune cu autoritate pozitia ortodoxă privind realitatea natiunilor si raportarea acestora la Biserică. Acest punct de vedere este radical diferit de cel catolic, după care natiunile apartin exclusiv sferei “naturale”, ele fiind privite mai degrabă drept o piedică în procesul mântuirii de care răspunde în exclusivitate o institutie ecleziastică universală si supranatională. În teologia catolică, tot ce e natural ar fi prin definitie “păcătos”, imperativul crestin cerând depăsirea acestei conditii. Virtutile care permit această transcendere sunt datorate infuziei harului care tine de sfera “nepăcătoasă” a supranaturalului (creat).
“Ecumenicitatea în catolicism nu e înteleasă decât ca uniformitate. În ea n-au ce căuta spiritualitătile specifice, dar crestine, ale diferitelor popoare. Pentru el crestinismul înseamnă numai sistemul de idei si puteri ce planează deasupra. (…) Fată de calitatea natională ca atare, catolicismul nu poate avea de aceea nici un interes si nici o dragoste. Afirmarea natiunii, în conceptia catolică echivalează totdeauna si în chip necesar cu afirmarea unei realităti păgâne, inferioare. Nu poate exista nationalism nobil, crestin, moral, cum crede Ortodoxia că e posibil. (…) Fată de abstractionismul catolic, ostil întregii naturi concrete si deci si factorului national, Ortodoxia apare ca o mamă care-si întinde dragostea mântuitoare peste întreg omul, cu toate determinantele lui mostenite si dobândite, peste toată viata lui înrădăcinată într-un mediu viu si concret.”
Spre deosebire de teologia catolică unde se face deosebire dintre “natural” si “supranatural”, acesta fiind împărtit la rândul său în sfera creată si cea increată, părintele Stăniloae evidentiază faptul că Ortodoxia nu face distinctie decât între “creat” si “increat”. Mântuirea, din punct de vedere ortdodox, nu înseamnă altceva decât spiritualizare sau îndumnezeire prin străbaterea naturii create de harul sau energiile divine increate care emană asemeni unor raze din natura divină. Prin urmare, “datul firii” nu este privit cu ostilitate de către Biserica Ortodoxă. Ea îl respectă ca atare, considerându-l demn de a fi spiritualizat, de unde rezultă în particular si atitudinea răsăriteană fată de specificul national.
“În ce priveste pe om în special, Dumnezeu a creat la început pe Adam si Eva. Dar în ei se cuprindeau potential toate natiunile. Acestea sunt descoperiri în timp ale chipurilor care există etern în Dumnezeu. La baza fiecărui tip national actionează un model dumnezeiesc etern pe care acea natiune are să-l realizeze în sine cât mai deplin. (…) Natiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuantă din spiritualitatea Sa nesfârsită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera si cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom tine la existenta fiecărei natiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta si propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este si în lumea ideilor dumnezeiesti.”
Dar acest “dat al firii” care include si conditia natională poate fi valorificat în moduri diferite de către oamenii înzestrati cu liber arbitru.
“Există prin urmare nationalism si nationalism. Există un nationalism care poate fi o grea cădere în păcat – si de multe ori asa este – dar antinationalismul e prin sine, ca fugă nu numai de forma crestină a vietuirii, ci si de continutul ei firesc, o si mai grea cădere în păcat. (…) Nationalismul, în sine luat, nici nu mântuie nici nu pierde. Dar în practică orice nationalism sau mântuie sau pierde, după cum este sau nu este străbătut de credinta crestină.”
În expunerea lui Dumitru Stăniloae, ultimul termen al triadei tematice de care ne ocupăm aici, anume statul, joacă doar un rol secundar. Pe undeva este de înteles, Ortodoxia fiind nevoită să se acomodeze de-a lungul veacurilor la diferite sisteme politice mai mult sau mai putin trecătoare. Doar raporturile Bisericii cu natiunile au manifestat un caracter de permanentă, ceea ce justifică atât titlul cât si întreg continutul volumului Ortodoxie si românism. Nu vom găsi în acest volum nici măcar schita unui proiect politic. În ceea ce priveste raporturile cu statul, Biserica nu are a se implica nemijlocit în politică decât în cazuri exceptionale, dar si atunci doar prin mijloace spirituale.
„Bisericii îi impune Însusi Iisus Hristos o conceptie despre lume, metafizică si morală. De aici nu rezultă că Biserica va avea să intervină în vreo luptă cu politica (nu „în politică“), atâta vreme cât aceasta se reduce la metode tehnice de îmbunătătire a vietii dintr-un stat, sau nu foloseste conceptii spirituale opuse crestinismului. Dar când sub masca politicii se ascunde propagarea unei conceptii despre lume, opusă celei ce derivă din Iisus Hristos, Biserica va interveni contra acelei politici, desigur cu mijloace spirituale.“
Si, totusi, Ortodoxia nu propovăduieste pasivitatea sau acceptarea răului moral din lume sau din viata politică. Atâta doar că pentru vindecarea păcatelor acestei lumi, sau pentru apărarea “datului firii”, nu institutia Bisericii este cea care îsi asumă rolul de a interveni în istorie, ci nationalismul, în particular “românismul”, care se constituie în scut de apărare pentru Ortodoxie si pentru valorile ei.
„O politică „românească“ nu va fi niciodată incomodată din partea Ortodoxiei aflătoare în firea neamului nostru. O politică „neromânească“, cu tendinte de a destrăma specificul românesc, de a-l uniformiza în masa universală omenească, va întâmpina însă, dacă nu activ, cel putin pasiv, implicată în rezistenta românismului, si rezistenta factorului ortodox din el. (...) Indiferent de atitudinea Bisericii, pentru infiltratia spirituală ortodoxă din firea românească luptă românismul însusi în lupta pentru sine. O politică în sensul acesta înalt desigur că face, nu Biserica, ci Ortodoxia asimilată în spiritul românesc. Si pe linia aceasta Biserica Ortodoxă poate fi linistită că are cine lupta pentru ea, împotriva unei politici care ar vrea s-o lovească: este românismul.“
Bogdan Munteanu
|
Articole 
