2. Viziunea filosofică a lui Nae Ionescu

Se poate afirma, fără a gresi prea mult, că Nae Ionescu este gânditorul care a influentat cel mai profund realitatea românească din epoca interbelică. Nu ne referim în primul rând la harisma sa personală sau la exceptionalul său dar de a fascina prin conferintele tinute săli umplute până la refuz. Acestea sunt la urma-urmei aspecte exterioare ale unui succes ce ar fi putut avea si o natură efemeră. Adevărata importantă a filosofului brăilean se măsoară prin fecunditatea ideilor si a conceptiilor sale. Fără a publica măcar o singură carte propriu-zisă, Nae Ionescu a pus o pecete hotărâtoare asupra epocii sale exclusiv prin prezenta sa vie în viata publică. Desi a făcut-o doar prin prelegeri academice si printr-o impresionantă activitate publicistică, personalitatea sa este răspunzătoare de aparitia unui întreg fenomen cultural întruchipat de o pleiadă de discipoli (nu epigoni!) supranumită si “elita interbelică” a intelectualitătii românesti. Pentru a întelege însă fenomenul “Nae Ionescu”, e necesară o scurtă incursiune în viziunea sa filosofică.

“Constiinta noastră nu este, cum spune Kant, un fel de creare propriu-zisă a formelor acestora sub care noi cunoastem realitatea. (…) Spiritul nostru nu poate să fie considerat ca creînd ordine în realitate, ci răsfrângând pur si simplu, într-o anumită formă, ordinea care preexistă în realitate”, spunea Nae Ionescu în ale sale “Prelegeri de filosofia religiei”. Este acelasi punct de vedere specific ortodox pe care îl împărtăsesc si cei doi teologi de seamă ai epocii: Dumitru Stăniloae si Nichifor Crainic. El nu se deosebeste cu nimic de viziunea expusă cu sase secole mai înainte de Sfântul Grigorie Palama, care critica modul occidental de a acorda preeminentă rationamentelor abstracte asupra realitătii însăsi:

“Noi însă nu socotim cunostinta dobândită prin rationamente si silogisme drept adevărata opinie despre lume, ci pe aceea care e dovedită prin fapte si viată, care singură e nu numai adevărată, ci si sigură si neschimbată; orice rationament, se spune, e răsturnat de un alt rationament; viata însă, cine o răstoarnă? (Sfântul Grigorie Palama – cf. Viata si învătăturile Sfântului Grigorie Palama, de Dumitru Stăniloae, Ed. Scripta, 1993, p.185)

Nae Ionescu îsi descrie metoda de a filosofa si de a-si fundamenta punctele de vedere ca fiind cea a descoperirii structurilor specifice realitătii si a corelatiilor organice dintre acestea. Rolul intelectului este acela de a “vedea” iar nu de a “crea realitatea prin jocul logic al ratiunii”, rationamentul servind la rândul său doar drept instrument spre a transmite o convingere deja însusită si nu la a forma propriu-zis convingeri. Avem de-a face, si nu întâmplător, cu un rol similar pe care îl joacă intelectul în cadrul teologiei, în special în context ortodox. Nae Ionescu însusi îsi identifica metafizica cu o “religiöse Weltanschauung”.

Pentru o interpretare adecvată a atitudinilor sale publicistice, în special cele privind subiectul nostru de interes, adică raporturile dintre Biserică, natiune si stat, este util a reaminti conceptia lui Nae Ionescu despre răsfrângerea în lumea contingentă a faptului religios, aceasta având loc sub forma structurilor spirituale.

“Atributul secundar al divinitătii închide întotdeauna într-însul un element istoric, care este structura spiritului, a rasei în care acel act religios trăieste. (…) Eu nu stiu precis ce este rasa. Eu, când spun cuvântul acesta, vreau să înteleg toate elementele de contingentă, de istorie, de timp si de spatiu care determină la un moment dat o structură spirituală” (Prelegeri de filosofia religiei).

Ceea ce este valabil pe plan religios, unde asistăm la un întreg evantai de credinte si confesiuni, poate fi extins si la alte categorii cum ar fi cea a “etnicului” sau a “rasei”. Nae Ionescu nu pretinde a stăpâni cu precizie definitia notiunii, a cărei natură tine poate de tainele nesfârsite ale dumnezeirii. Dar realitatea însăsi ne impune existenta acestui element istoric care se întrepătrunde în mod inextricabil cu credintele religioase. El ar determina în mare măsură modul în care sunt trăite aceste credinte, dincoace de cadrul dogmelor a căror treaptă de generalitate depăseste viata practică.

„Elementul istoric există, dar elementul istoric nu se confundă cu ceea ce credem noi despre el, ci elementul istoric este un lucru pentru sine, de care noi putem să luăm cunostintă sau nu. (...) În altă ordine decât cea religioasă, căci lucrul este acelasi, dacă eu spun că sunt român, si într-o bună zi îti vin cu un sistem de filosofie stiintifică, d-ta o să ai dreptul să te îndoiesti, dacă cunosti putin structura spirituală a românului, (...) căci stiinta si spiritul stiintific nu au nimic de-a face cu această structură spirituală“ (Prelegeri de filosofia religiei).

Etnicul este identificat asadar cu o structură spirituală, a cărei esentă este însă practic imposibil de definit printr-o formulă succintă. Totusi, se pot distinge o serie de atribute esentiale care îl caracterizează fără echivoc. Eliminându-le, s-ar ajunge la o desfigurare completă a acestei structuri, la pierderea identitătii care îi este specifică. Din acest punct de vedere trebuie privită împletirea Ortodoxiei cu românismul pe care o afirmă si Nae Ionescu, precum si egala îndreptătire a diverselor confesiuni si culte religioase.

„Pentru noi nu există o singură credintă si necesitatea unei singure credinte, pentru noi există altceva: imposibilitatea pentru fiecare dintre noi de a avea altă credintă decât aceea pe care o avem. Atât si nimic mai mult. (...) Toate confesiunile sunt libere în Tara Românească, dar nici una n-are dreptul să facă prozeliti. În acest articol din Constitutie trăieste, în adevăr, toată traditiunea noastră spirituală, trăieste constiinta că există un element istoric în viata religioasă. (...) În momentul în care noi nu putem să negăm existenta de fapt a acestei realităti istorice, nu putem să negăm nici egala îndreptătire de convietuire a diferitelor religiuni, a diferitelor forme de viată religioasă. Există un catolicism, precum există un ortodoxism, există un iudaism, precum există un elenism, există toate felurile de religiuni care corespund, în adevăr, unei structuri spirituale existente“ (Prelegeri de filosofia religiei).

Nae Ionescu stăpânea în mod desăvârsit arta de a-si transpune conceptiile filosofice în pilde concrete si în formule în care multi dintre români – contemporani cu el sau nu- îsi pot regăsi propria structură spirituală. Tocmai de aceea asemenea răsfrângeri ale filosofiei în opera sa publicistică au asigurat un impact maxim al personalitătii sale în epocă, precum si aprecierea generatiilor ulterioare.

Ajungem acum la subiectul nostru de interes. În “Nationalism si Ortodoxie” sunt formulate limpede punctele de reper ale generatiei sale:

“Nationalismul este atitudinea care trage toate consecintele îngăduite din constatarea faptului firesc si necesar că orice om apartine –fără putintă de sustragere- unei natiuni. (…) Comunitatea de iubire a bisericii se acoperă structural si spatial cu comunitatea de destin a natiei. ASTA E ORTODOXIE.”

În “Biserică, stat si natiune” această suprapunere devine si mai evidentă. Nae Ionescu se referă în articol la răspunsul Sfântului Sinod adresat autoritătilor statului, care a pretins din partea înaltului for bisericesc emiterea unei interdictii de implicare în viata politică adresată preotilor. Formularea prohibitivă era generală, dar de facto era vizat cazul “miscărilor nationaliste asa-zise de extremă dreaptă”.

Replica Sfântului Sinod respingea orice fel de ingerintă din partea statului, stabilind în acelasi timp “datoria Bisericii de a combate toate formatiunile care propagă conceptii de viată si programe etice opuse crestinismului, si deci, dreptul Bisericii de a sprijini acele actiuni – fie chiar si politice – care militează pentru conceptia despre existentă si programul etic al ortodoxiei, (…) precum si dreptul Bisericii noastre de a cere să se imprime statului român un caracter categoric national, drept care izvorăste din ortodoxia acestei Biserici”.

Comentariul lui Nae Ionescu pe marginea acestui răspuns este: “Prin această atitudine, exprimată într-o formă de o impunătoare fermitate si o rară noblete, Sfântul Sinod sublinia necesitatea Bisericii de a se identifica cu natia – fie chiar cu riscul de a intra în conflict cu statul”.

Spre deosebire de Nichifor Crainic, care era adeptul unui stat confesional (“Legea lui Hristos, legea statului!”), Nae Ionescu se situează totusi pe o pozitie mai nuantată si în acelasi timp mai realistă.

În articolul intitulat extrem de sugestiv “Dominantă si … realitate” el se opunea unui statut consfintit juridic de “biserică dominantă” în cadrul statului a Bisericii Ortodoxe: “Dacă biserica noastră este de fapt dominantă, prin prestigiul, hărnicia si strălucirea ei, atunci orice discutie este de prisos. (…) Partizanii dominatiei stiu însă că nu aceasta e cazul; ei pretind însă că biserica ortodoxă are dreptul să fie dominantă; si derivând pe dominant de la dominus, adică stăpân, cer pentru această biserică dreptul de a decide de soarta celorlalte”.

Principial, Nae Ionescu nu se opunea unui stat confesional. El rămâne însă consecvent cu sine însusi atunci când sustine că structurile politice sau juridice trebuie să reflecte în mod firesc realitatea si mentalitatea colectivă a epocii. “Oricât am dori-o noi, confesionalizarea statului nu poate fi decretată, ci numai acceptată ca rezultat al unui proces istoric. Dacă ni se dovedeste asta, merg si eu cu confesionalizantii. Dacă nu, eu caraghios nici nu sunt, nici nu mă fac.”

Tot într-o asemenea cheie trebuie interpretată si suita de articole cuprinsă sub titlul „A fi bun român“, care a stârnit aprigi controverse cu reverberatii ce s-au întins până dincolo de epoca sa. Nae Ionescu face distinctie între calitatea civică sau juridică de “bun român” si aceea existentială de “român” pur si simplu. Ne confruntăm deci cu două realităti care nu se suprapun în totalitate. Cea juridică, singura care poate servi drept instrument valabil în cadrul organizării societătii, este pusă alături de cea ontologică. Ceva mai restrânsă pe plan exterior, calitatea existentială de “român” posedă însă în intimitatea sa un miez incomparabil mai bogat în continut. Unii au luat în derâdere această distinctie, cu toate că ea exprimă într-un limbaj direct si sugestiv ceea ce omul simplu, “românul”, a simtit dintotdeauna în sufletul său. Tocmai de aceea e inutil a nega din punct de vedere filosofic o realitate care este deja trăită de cei ce se simt “români” cu adevărat.

La vremea sa, Nae Ionescu îsi permitea să ilustreze calitatea de “bun român” prin exemple ca Bercu Solomon, Samuil Micu sau Ion Brătianu. Acestea sunt si se vor a fi simple pilde, nimic mai mult, fară importantă care din ele a existat în realitate si care nu. Relevant era doar modul lor de raportare la realitatea profund românească. Dacă din punct de vedere “civic” raportarea lor la statul român putea să fie fără repros, se putea pune în discutie aderenta lor la acea structură spirituală care defineste “românismul”. Pe atunci Nae Ionescu ar fi găsit destule exemple de “români” în jurul său. Dar el nu-i numeste în acel context, tocmai pentru că nu intentiona să acorde cutărui sau cutărui cetătean fie un certificat de “român autentic”, fie doar unul minor, de “bun român”, cum în mod răuvoitor l-au acuzat unii critici. Notiunile acestea i-au servit doar drept instrumente pentru a reda modele de raportare la o realitate esentială în componenta căreia un rol primordial îl joacă tocmai factorul ortodox. Toate aceste modele de raportare erau prezente în mod real în societatea vremii sale, încât personajele ce apar în articolul “A fi bun român” pot fi considerate ca având un caracter paradigmatic.

Cazul lui Bercu Solomon e cel mai limpede: el reproduce tipologia unui bun cetătean al statului român care apartine unei minorităti nationale.

Situarea greco-catolicismului fată de structura spirituală românească nu face decât să confirme teza lui Nae Ionescu. Reamintindu-ne asertiunea conform căreia trăirea practică a vietii religioase e adaptată structural specificului fiecărei natiuni, faptul că liturghia greco-catolică este practic identică cu cea ortodoxă ne spune totul în această privintă. “Dacă eu izbutesc a stabili cu precizie suficientă că, cutare ins, care-si zice catolic, e într-adevăr român, am datoria să-mi pun imediat întrebarea: dar e si catolic? (…) Formele de viată spirituală nu se transmit si nu se impun; ci ele se nasc pur si simplu. ‘Transmiterile’ sunt întotdeauna o impunere de forme arbitrare sub care mocneste realitatea.”

În cazul lui Ion Brătianu-tatăl, ctitorul statului modern de la noi, Nae Ionescu ridică întrebarea: “Este acest stat într-adevăr românesc?” Ce înseamnă acest mod de a pune problema? Nimic altceva decât consecventă întru acelasi principiu prezent si în articolul referitor la confesionalizarea statului. Anume: atributele definitorii ale unei constructii institutionale nu pot fi impuse sau decretate, ele trebuind să fie rodul desfăsurării firesti a unui proces istoric. “Firescul” este înteles aici atât ca o consonantă cu structura spirituală la care ne referim (ceea ce în cazul decretării subite a statului confesional ar fi, să zicem, valabil) dar mai ales ca un proces de transformare organică a societătii în ansamblul ei, având la bază transformarea mentalitătii individuale. Ori, în toată istoria noastră modernă, nu se poate afirma despre statul român că ar fi fost la un moment dat rezultatul unui asemenea proces firesc. Atunci când nu ne-au fost impuse din afară anumite forme străine sau de-a dreptul vătămătoare fată de ethosul nostru, ne-am chinuit noi însine să construim după calapoade de import, fără relevantă pentru structura noastră spirituală si ca atare de cele mai multe ori nefunctionale.

La un moment dat Nae Ionescu a crezut, poate, – la fel ca Nichifor Crainic – că democratia de la noi ar fi depăsită. Dar acest fapt nu trebuie privit decât ca răsfrângerea unei stări de spirit generale în epocă si nicidecum ca rodul unei mentalităti excentrice de aventurism politic sau al unui apetit morbid pentru forme dictatoriale de guvernare. Mircea Eliade afirma despre mentorul său: “Atunci când îsi pune problema neamului românesc, el stie că acest neam nu există prin legi si tratate, ci prin sinceritatea lui fată de propriul său destin si prin capacitatea sa de rodire. Nu poti opri un neam din drumul firesc al istoriei sale: poti, cel mult, întârzia etapele de crestere, si această întârziere se plăteste întotdeauna.“

Numai privită prin această prismă poate fi înteleasă asa cum se cuvine atitudinea lui Nae Ionescu, care a pledat în permanentă pentru acceptarea realitătilor si pentru modelarea lor prin procese evolutive firesti, opunându-se categoric implantării brutale a oricărui fel de forme, fie ele specifice, dar insuficient “coapte”, fie ele complet străine. Prin toată creatia sa, Nae Ionescu nu a intentionat decât să-si aducă aportul la valorificarea structurii spirituale căreia i-a apartinut, dar pe care a marcat-o la rându-i în mod hotărâtor prin personalitatea sa: „Filosofia sau filosofarea este un act de viată, un act de trăire. Ei bine, adevărul acesta nu vor să-l spună în genere filosofii… Aceasta înseamnă filosofia – a deforma realitatea sensibilă si a încerca s-o pui de acord cu tine însuti, a-ti proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos” (Curs de metafizică).

Bogdan Munteanu

Comments

Comentariu nou

Scrieti comentariu

Nume: Email:  fara notificarecu notificare Web: Titlu: UBB:         -culoare-aquanegrualbastrufuchsiagriverdelimemaronavyolivepurplerosuargintiutealalbgalben -marime-minusculmicmediumareimens     Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."